Relația ”necunoscută”

      De-a lungul existenței noastre avem posibilitatea să cunoaștem diverse tipuri de relații. Unele dintre ele durează o viață și devin indispensabile, peste altele trecem la fel de repede cum au apărut, unele ne “prind” în mrejele lor uneori fără cale de scăpare, altele dispar oricât ne-am dori noi să le păstrăm. Între toate acestea există o relație pe care doar unii dintre noi ajungem să o descoperim – relația psihoterapeutică.

      Relația psihoterapeutică este diferita de orice alt tip de relație din viata noastră din mai multe puncte de vedere. Deși dictată de școala de formare, deci diferită în funcție de terapeut, relația în sine are trăsături ce nu se regăsesc în relațiile cotidiene.

      Relația psihoterapeutică anulează tabuuri, dar poate instaura alte interdicții, stabilește coduri ce transgresează în mod deliberat codurile sociale convenționale, modul de comunicare deosebit de cel cotidian spărgând astfel automatismul repetiției. Mai presus de toate este o relație extrem de dinamică în interiorul unui cadru spațio-temporal limitat.

      Relația este strict limitată la cei doi protagoniști fără implicarea activă a celor din afară. Terapia aduce un context specific ce poate să schimbe imaginea clientului despre situația sa și, în consecință, comportamentul acestuia.

      Tranzacțiile înguste, rigide și contraproductive sunt înlocuite cu o comunicare mult mai flexibilă și mai clară. Terapeutul nu are cum să răspundă clientului precum au răspuns anterior persoanele semnificative din viața sa. Alianța activă sau de ”lucru,” (working alliance) presupune colaborarea participanților și folosirea capacității lor de a negocia un contract adecvat.

      Terapeutul se interesează în principal de povestea clientului. Tăcerile, ezitările, gesturile, atributele și complementele utilizate în limbajul verbal sunt mai importante decât faptele sau acțiunile pentru că evidențiază atitudini, sentimente, semnificații, rugăminți, cereri de ajutor.

      Clientul și terapeutul negociază permanent de-a lungul relației terapeutice, sensul, semnificația, definițiile, regulile ce vor încuraja unele comportamente și vor descuraja altele. În cabinet există o realitate comună, împărtășită, în evoluție. Nucleul este acordul privind scopurile și diversele prescripții ce orientează și construiesc intervenția terapeutică, ca o sinteză a așteptărilor, credințelor și cunoștințelor protagoniștilor.

      Un fapt relativ frecvent este apariția unor schimbări pozitive în perioada dintre programare și prima ședință. Clientul poate considera aceste schimbări întâmplătoare, pentru terapeut ele sunt un indicator al excepțiilor de la problemă și apar fie și numai la gândul unei noi relații, de alt tip decât cele clasice. Se pare că relația psihoterapeutică are în determinarea succesului terapiei o pondere egala cu cea a intervenției specifice.

      Terapeutul învață alături de client un proces similar cu perceperea imaginilor duble, instabile, în care figura și fondul devin reversibile în funcție de felul în care sunt privite. ”Povestea” inițiala se referă la o parte a imaginii, relația dezvoltată permite terapeutului să provoace clientul să completeze imaginea cu cea de a doua parte care se referă la resurse.

      Terapia ericksoniană are la baza o relație psihoterapeutică a cărei unicitate este descoperită de client încă de la primul contact cu terapeutul. Întrebarea de întâmpinare este:  ”Cu ce scop ați venit la terapie?” Terapeutul comunică astfel clientului că nu se afla acolo în căutarea unui ”tutore exterior”, ci pentru că a decis   să-și ia în serios destinul, cu curaj și hotărâre, a decis să ducă o viață mai bună.

       ”Interviul” evidențiază resursele, succesele, ce merge bine și ce funcționează corespunzător. Centrarea pe aspecte pozitive face din client un partener cu care se va dezvolta o relație de tip colaborativ.

      Ducând procesul la limita, după prima ședință de terapie ericksoniană, nu contează dacă un client se simte mai bine sau mai rău, important este ca se simte altfel.

      Terapeutul orientează ulterior clientul să sesizeze schimbările pozitive și să le maximizeze. Viitorul are un grad suficient de nedeterminare pentru a putea fi construit, așteptările devin predicții ce se auto-împlinesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *