Râul

      Astăzi am să vă spun o poveste…

      A fost odată ca nicio altă dată, un Om călător prin munți.

     Și cum mergea el prin pădure, bucurându-se de aerul proaspăt și de cântecele păsărelelor, a ajuns pe un pod între două stânci. Dedesubt un râu limpede își desfășura existența solitară. Impresionat de zgomotul apei și de peisajul uluitor s-a oprit să privească. Și, ca de fiecare dată când avea norocul să dea peste un râu în plimbările sale, nu a rezistat tentației de a nu se gândi la călătoria unei vieți.

      Începând de la mica sa origine pe care o găsim cu greu, de obicei în munți sau peșteri, unde e doar un simplu firicel de apă limpede ce-și croiește cu greu drum către suprafața pământului, râul începe lunga, provocatoarea și neobosita sa călătorie.

      Fiecare picătură de apă din izvorul primar nu are de unde să știe ce o așteaptă, dar este deja parte din inevitabilul și incontrolabilul curent ce va merge mereu către vărsare. Viața se întinde înaintea ei și picătura pornește într-o călătorie ce o va transforma continuu.  Va ajunge pârâu, apoi râu, fluviu și în final o va arunca inevitabil în mare. O picătura singură nu poate curge. Ea are nevoie de o altă picătură și apoi de încă una, și de încă una, și de multe alte picături care să o însoțească. Are nevoie de ”surorile” ei căzute din cer, de zăpada topită în primăveri, de afluenți care să întregească cursul.

      Râul nu-și poate îndeplini destinul fără să primească și pentru că mereu există o compensare în natură, de-a lungul drumului, râul dăruiește. Râul oferă plantelor, peștilor, păsărilor, animalelor, oamenilor suport pentru viață. Râul cară nutrienții din sol spre locuri mai sărace, râul udă văile însetate și câmpiile arse de soare.

      În ciuda bunătății și generozității sale râul nu este scutit de dificultăți și frământări. Niciun râu nu curge lin și direct către mare. De-a lungul drumului ”dispoziția” sa se schimbă în funcție de context: concurează, dansează, se prăvălește, se bucură, se supără, se calmează, urlă, susură, tace.

      La fiecare obstacol râul e nevoit să găsească o soluție. Ce face în fața unui copac căzut în albie? Își adună forțele și cară trunchiul? Găsește un spațiu pe unde să-l ocolească? Își sapă drum pe sub el? Se oprește și se transformă într-un lac liniștit?  Face o pauză până reușește să crească și să treacă pe deasupra și să-și urmeze cursul? Râul încearcă să ia cea mai bună decizie în funcție de context…

     Așa e râul… În ”copilărie”  e vesel și ghiduș, ”adolescent” devine plin de energie și motivat, la ”maturitate” se mărește, se adâncește, se împlinește pregătindu-se să-și dăruiască înțelepciunea, să-și împărtășească experiența,  pentru ca la vărsare să se relaxeze în Deltă și mai apoi să devină un tot unitar cu Marea lui și cu toate mările și oceanele lumii.

      Omul privește râul curgând. Râul curge grăbindu-se, luptându-se cu el însuși și împotriva lui.

      Omul îi ascultă ”mugetul” și simte și frică și respect în același timp.

    Râul e și agitat și liniștit, simultan. Percepția se schimbă în funcție de modul în care-l privești. Dacă te uiți fix în el de pe pod, e înspăimântător, privit în comparație cu stâncile din jur e doar un fir de apă. Drumul lui a lăsat urme adânci. A fost nevoie de timp, de răbdare, de energie și cu ele își îndeplinește destinul. Călătoria sa a lăsat ceva în urmă și va continua să lase multă vreme de acum înainte.

     Râul poartă cu el mai mult decât un paradox. Râul a existat încă înainte să aibă un nume și va exista și mult după ce existența  efemeră  a Omului se va fi terminat. În permanența sa există și ceva dureros de temporar. Râul se schimbă constant, se adaptează mereu, se modifică. Fiecare moleculă de apă ce trece pe sub pod nu a existat acolo cu o milisecundă înainte și va dispărea peste o milisecundă. Deși e același, râul e mereu altul. Și… cumva… Omul știe…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *