Melcul

    

”Melcul și-a astupat bine ochii
Cu ceară,
Și-a pus capul în piept
Și privește fix în el.

Deasupra lui
E cochilia –
Opera sa perfectă
De care-i e silă –

În jurul cochiliei
E lumea,
Restul lumii,
Dispusă încolo și-ncoace,
După anumite legi
De care-i e silă –

Și-n centrul acestei
Sile universale
Se află el –
Melcul,
De care-i e silă.”

       Cred că fiecare dintre noi a fost la un moment dat melcul lui Sorescu.  
     Dar dacă el, melcul, vietatea aceea care se mișcă încet, ”ca melcul”, care la auzul cântecelor vesele ale copiilor iese din cochilie, care are conform cercetărilor un sistem nervos central și câteva sute de dinți și capacitatea de a învăța lucruri, reușește să treacă  peste ”sila universală” probabil când iese din hibernare, nouă, oamenilor, ce ne rămâne de făcut ?!?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *