Dorințe împlinite

      Astăzi am să vă spun o poveste…

      A fost odată ca nicio altă dată un Om care se ocupa cu tăiatul bucăților de marmură din stâncile impunătoare ale unui ținut muntos îndepărtat.

      El lucra toată ziua, indiferent de anotimp, auzind doar zgomotul făcut de propriile unelte: ”cioc, cioc, cioc” și ascultându-și propriile gânduri. Vara, Soarele se reflecta în piatra lucioasă și îl orbea, ploaia îl uda în zilele mohorâte de toamnă, iarna nu avea adăpost pentru frig sau zăpadă. Își petrecea toate zilele dorindu-și o viață mai bună și se imagina în locuri în care știa că nu avea să fie niciodată, sau, cel puțin așa credea.

      Într-o zi în drum spre casă, obosit și îngândurat, a trecut pe lângă casa unui nobil și văzând bogăția și frumusețea casei și-a dorit să fie nobil atât de tare încât s-a trezit în capul mesei în familia nobilului, în casa de vis, cu o nevastă frumoasă, servitori și tot ce presupunea traiul nobiliar.

      Cum nobilul se pregătea pentru vizita împăratului, a fost nevoit să se poarte cum se cuvine și asta l-a făcut să realizeze că există cineva mai puternic decât nobilul. Și-a dorit să fie Împărat și dorința i-a fost îndeplinită pe dată.

      Mergând pe calul împărătesc și bucurându-se că în sfârșit a găsit puterea supremă, toată lumea înclinându-se în fața sa, a început să transpire sub fireturile groase împărătești și a realizat că Soarele are o putere mai mare decât împăratul. Că Împăratul, oricât de împărat ar fi el, suferă de cald sub arșița verii la fel ca un cioplitor în piatră.

      Și-a dorit atunci, crezând că mai mult nu se poate, să fie Soarele. Și, surprinzător, dorința i-a fost ascultată. Se plimba mândru pe tot Cerul, încoace și încolo. Se bucura din plin de puterea pe care o avea asupra tuturor: plante, animale, oameni. Și în timp ce dogorea cu tărie, mândru de minunata realizare, un nor a trecut prin dreptul lui și i-a astupat strălucirea.

      Uimit peste măsură de întâmplare Omul s-a gândit că norul e chiar mai puternic pentru că poate bloca Soarele. Sperând că poate reușește încă o dată, a vrut să fie nor. Și nor s-a făcut. Și era fericit că poate să stăpânească până și Soarele. Nimic nu-i mai stătea acum în cale. Putea să ia tuturor Soarele ori de câte ori dorea. Din senin o rafală de vânt a trecut în viteză tocmai prin el și l-a împrăștiat.

      Vânt! Asta e! Vântul e cel mai puternic! Deși nu mai credea, dorința i-a fost încă o dată împlinită. A început să sufle nervos peste tot pământul, să profite de puterea nesperată, să-și demonstreze valoarea. Și sufla, și pustia, și smulgea tot în cale, până când… o stâncă de marmură i-a blocat suflarea și n-a fost chip să o clintească.

      S-a rugat mult să devină stâncă. A promis că nu va mai cere altceva. A jurat că acum e convins că știe ce vrea. A spus în stânga și-n dreapta că a descoperit prin propria experiență că stânca e mai puternică decât nobilul, Regele, Soarele, norul și vântul. Stânca e cea mai puternică! Pentru ultima dată în șirul transformărilor pe care le credea ”miraculoase”,  a devenit stâncă. Și era mândru nevoie mare, nimic nu-l mai putea învinge acum!

      Într-o dimineață pe când privea pământul de la înălțimea sa impunătoare a simțit undeva în străfunduri, o vibrație ce l-a făcut atent. Și ascultând a auzit un zgomot înfundat: ”cioc, cioc, cioc”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *